Uneori ma simt asa de batrana si de obosita si de... expirata. si atunci, unoeori, daca am noroc, se intampla ceva interesant, ceva nou, ceva revigorant, ceva ce ma pune iar in miscare, si reusesc sa revin la varsta mea reala, sau chiar la una mai scazuta; sunt plina de energie si initiativa.
Saptamana asta a fost pro socializare se pare: oameni cu sticla de votca in ratb, boschetari, trecatori dezorientati, party people la camin, i'm on fire.
Sociofobia mea se trateaza incet incet.
Infrunta-ti temerile e motto-ul meu.
Geronimo!
Si iata ca trebuie sa fiu deprimata ca sa scriu ceva mediocru. Cand sunt binedispusa sunt mult sub asta.
Dar ce rost are sa scrii cand poti sa traiesti, cand poti sa comunici direct?
Daca as sti ca este cineva care ma asculta! Dar chiar sa ma asculte atunci cand sunt suparata, nu as mai scrie. Dar e complicat.
Si observ din ce in ce mai des ca majoritatea oamenilor vor sa vorbeasca, nu sa asculte, si tacerea lor e doar asteptarea momentului oportun de intrerupere, nu o ascultare propriu-zisa!
Si poate ca observ tocmai acum pentru ca inainte si eu am vrut doar sa vorbesc.
Timpurile se schimba.
Multumim sponsorului de tacere: you shall not be forgotten.
Ma ridic, plutesc la 30 de centimetrii deasupra solului, cad si-mi rup o mana, o tin in ghips si o iau de la inceput! Consecintele la batranete! Sa mori tanar cat mai tarziu?
Hei domnisoara, suntem in mediu academic, fara absurditati!
Nu as mai scrie si daca as pute sa-mi manifest sentimentele fara nici o restrictie sociala. Vina cade pe supraeu. Asa- mi vine uneori sa urlu, sa rup sa lovesc! Si stiu ca pot sa lovesc. Nu risc sa provoc pagube ireparabile, mai probabil sociale decat materiale.
Va fi bine!
Una peste alta, sunt in partea superioara a graficului sinusoidal. lim(sin(stare ioana))=1 ;)
Profesorii mei ar fi asa de mandrii.
Ca sa nu o mai lungim! Te astept la o bere in oras! (intr-o zi fara examen)
